Femeia… Înger nebun de iubire şi floare beată de propriul parfum.

… Nici nu mai ştiu despre ce vorbeam, dar ceva îmi spune că vorbeam despre ea… aşa cum fac întotdeauna. Probabil aş putea vorbi o viaţă întreagă despre cei câţiva ani pe care i-am petrecut împreună. Acei câţiva ani au fost atunci nici mai mult, nici mai puţin decât întreaga eternitate. Ascultă ce îţi spun ! Infinitul există. L-ai privit de atâttea ori şi nici măcar nu ţi-ai dat seama. L-ai privit în zâmbetul, în ochii ei. L-ai trăit iubind-o cu sinceritate. El există, prietene ! Există! Şi numai o femeie ţi-l poate arăta, iar tu numai unei femei i-l poţi dezvălui.

                                 Femeia… Înger nebun de iubire şi floare beată de propriul parfum. Asta e femeia. Fluture fără aripi care totuşi zboară neîntrerupt şi vis pe care nu-l poţi trăi decât atunci când eşti treaz.

                                O femeie îţi pătrunde în inimă şi se cuibăreşte în suflet, apoi îţi păşeşte prin minte şi-ţi acaparează gândurile.

                                Mi-am amintit. Voiam să vorbim despre parfumul de trandafiri. Femeile miros a trandafiri şi trandafirii miros a femei. N-am spus degeaba că femeia e ca o floare beată de propriul parfum.

                                E beată de propriul parfum pentru că îşi cunoaşte adevărata valoare. Ştie ce merită, ştie ce vrea, ştie ce să ceară de la viaţa şi, mai ales, ştie cum să ceară. E asemenea trandafirului din vază. Înfloreşte sub ochii tăi, te îmbată cu parfum, apoi se ofileşte încet pentru că apa care-i dădea viaţă începe s-o ucidă. Tu eşti apa. Bărbatul îi dă viaţă femeii de lângă el şi tot el e cel care o face să fie mereu fericită, mereu frumoasă, mereu ea. Imediat ce iubirea pe care i-o oferă se degradeaza, sufletul femeii începe să se ofilească asemenea trandafirului uscat de apa care cândva l-a ţinut viu.

                                Tu să ai grijă să păstrezi femeia de lângă tine fericită şi frumoasă mereu. Ai grijă s-o iubeşti aşa cum merită… sau o să ajungi ca mine… apă moartă în care nu mai sunt vii nici măcar alge… „
(Din blogul personal:DAMA DE TREFLĂ)

Povestea de dragoste a celor doi...Era deja seara,rîul murmura încetișor,vîntul primăvăratic adiea și pe ici colo se auzea un foșnet de frunze a micilor vietăți ce își făceau apariția,dar pe lîngă toate acestea era o liniște mortală.El și ea stăteau așezați pe iarba ce abia renăștea și priveau luna cea plină ce ba era vizibilă,ba era acoperită cu nori, un fel de joc nocturn al acestui satelit minunat.Mîinile lui erau perfect împletite cu ale ei și în liniștea serii își spuneau cuvinte dulci,iubirea lor le curgea prin vene, simțeau bătăile puternice ale inimii și fiorii ce-i lăsau rece la fiecare atingere.Era atît de frumoasă și de tainică această seară,conturată cu multă dragoste,în liniștea serii cînd nuvezi zare de om și poți să te retragi într-un colț al naturii cu persoana draga. Ea simțea paradisul,plutea undeva în depărtare,el urca la nivel de îngeri și cobora la nivel de fiare de iubirea prea intensă pe care o simțea,îi era frică că muza lui ar putea într-o zi să dispară precum această luna în seara argintie.Era ceva perfect,impresionabil,armonios, de parcă ei erau regele și regina acelei seri,a naturii în general. El încerca să-i șoptească ceva la ureche ea se sfia și începea ușor a rîde,cu un surîs scurt dar nebun în același timp.I-a luat mîna și ea sărutat-o,ea l-a sărutat respectuos pe fruntea puțin încruntată.Se combinau atît de bine,se simțeau confortabil amîndoi,ei erau făcuți unul p-tru altul.Era deja seara tîrziu,prea răcoare,el a luat-o de braț și au pornit în drum spre casă,pe drum, încetișor, în liniștea serii,în curînd totul a amuțit,numai crengile erau ușor clătinate de vînt și atît nici o răsuflare pe-aproape.Ah, ce-i este trist naturii fără dragostea lor,a celor doi......

Între patru pereți..
Și iar m-am închis între cei patru pereți,cu o insuficiență de iubire,cu o răsuflare prea grea ,eu nu mai trăiesc demult, eu doar exist.Soarta nu mi-a zîmbit,m-a privit urît și viața mea are un gust atît de amar.Scriu ceea ce simt pe o foaie albă,pentru că am ajuns  a nu mai avea încredere în nimeni,zile în care nu am cu-i mă destăinui de frică că v-a rîde de necazul meu și de durerea mea.Nu mă simt bine,nu mai suport acest stil de viață paradoxal pe care-l duc,sunt nefericită de și pun masca fericirii des pe fața mea și zîmbesc,cu un zîmbet nebun și inocent în același timp.Mă doare totul,mă doare lumea de dinăuntru meu care încet încet se prăbușește,prefăcîndu-se în scrum.Am crezut că viața asta o să-mi placă mai mult însă am ales o cale necorectă în viață,încerc să-mi mențin forțele care mi-au mai rămas,din simplu motiv ca să nu pierd ceea ce mai am.Acum privesc un părete, vorbesc cu el și-l întreb cîte ceva...credcă înebunesc deja,psihic sunt distrusă de grijile cotidiene,de problemele care-și dau tîrcoale și iată am devenit un om psihic instabil.Cum să mai zîmbesc între acești patru pereți în care mă închid de fiecare dată  și mă rup de la realitate,nu văd,nu aud transformîndu-mă  într-un ciob de gheață atît de rece,nefiind în stare de a mai simți ceva.La ce 17 ani ai mei trăiți am întîlnit o mulțime de oameni ,atît de spectaculos e faptul că toți pînă acum s-au dovedit a fi la fel,niște monștri care doar mă vedeau ca pe un obiect,au vrut m-au avut,nu m-au vrut m-au aruncat deși eram gata să-mi dau viața pentru ei,pentru cei ce cîndva i-am numit prieteni.Am iubit un erou,așa mi-am insuflat eu că era erou defapt asta a fost cea mai mare nenorocire din viața mea,ceea ce m-a schimbat radical,ceea ce m-a făcut să plîng nopți în șir,să mă simt folosită,umilită și respinsă deși îl iubeam atît de curat și de cinstit...Eu visam fiind încă o copilă naivă,la visuri mari,dar el rîdea,rîdea de soarta mea.Respir numai iluzii și găsesc mii de concluzii,căci nimic din ce-am făcut pînă acum nu m-a remarcat,mă simt un om oarecare,dar eu nu vreau să fiu un oarecare,vreau să fiu cineva,vreau să-mi găsesc ceea ce-i al meu cu adevărat,dar nu între patru pereți,aici unde mă aflu acum și mă simt izolată,vreau să ies să încerc din nou să fiu cum eram odată o simplă fetiță,cu visuri,cu scopuri,cu zîmbet adevărat și cu o inimă care ar fi în stare să încălzească un glob întreg.Pare imposibil,dar un om te poateschimba atît de mult pînă la nerecunoaștere.

Aripi  frînte…

Mă simțeam cîndva pasăre,liberă și în stare de a zbura ,mă simțeam puternică,în stare de a atinge limitele imposibilităților…eu mă simțeam …cîndva…pînă cînd aripile mi s-au frînt și am mai încetat să zbor de și dorința asta îmi sugruma gîndurile ,mă transforma într-un robot care trăia la comanda unor oameni și le faceam doar pe plac.Defapt credcă cel mai dureros este atunci cînd oamenii mă văd distrusă,dar totuși lovesc,lovesc mai departe în mine și nu o fac oameni străini ci cei care mi-au stat alături mulți ani și au încercat să-mi clădească un viitor și tot ei instantaneu l-au distrus.M-am pierdut într-o lume imensă,plină de oameni prea falși,egoiști,care trăiesc numai pentru ei și încă mai încearcă să facă fața aia ca și cînd le-ar păsa de ceva,doamne cîtă fățărnicie,e imposibil déjà de trăit,eu nu mai suport,îmi cedează creierul,raționamentul și inima.Această indiferență față de mine,mă face să mă simt neiubită și neîndrăgită de nimeni.Uneori consider că problema e în mine,acum ,după atîta timp realizez că problema defapt e în oamenii ce-mi stau alături,care-mi conferă o energie negativă și asta mă lipsește de o bună dispoziție.Rîd,mereu rîd,vessel și nebun,toți mă văd fericită și împlinită,cu o viață roz,însă viața mea are o culoare sumbră,plină de durere și tristețe și mai încearcă după tot să te simți fericită,e imposibil.Viața nu e viața atît timp cît nu o trăiești,ci doar încerci să exiști,să supravețuiești.Invidiez adolescenții de vîrsta mea,care se bucură de succese,eu nu,eu nu mă bucur de nimic,nu-mi găsesc locul în lumea asta,ca și cînd aș fi o pasăre prinsă în colivie.Eu mă vedeam altcineva în viață,vă vedeam o eroină pe o scenă imensă,în straie populare,zveltă și subțirică aruncînd picioarele în aerîntr-o parte și-n alta,cu o floare roșie prinsă în păr,cu un zîmbet frumos și cu dinții de un alb imaclat și lumea aplăudînd cu forțe și strigîndu-mi numele cineva din sală.Da…da..am vrut să fiu dansatoare cu nume mare pe urmă un coregraf de succes,dar mă gîndeam că nu este o profesie sigură și gîndurile acestea prea immense m-au împiedicat,toată această frică și temere a mea m-a stimulat să mă gîndesc la o oportunitate mai bună.Am avut mereu un vis pe lîngă toate să cînt la pian,instrumentul care îmi creează o senzație extraordinară,dar părinții îmi spuneau că sunt prea scumpe lecțiile de pian,că aceasta e doar o pierdere de timp, nu că nu mi-aș fi permis pînă la urmă,dar déjà începeam și eu să gîndesc că e corect ce spun ei.Așa sunt eu un om mai principial,îmi place să analizez bine lucrurile pe de o parte e bine lucrul acesta,dar cîteodată trebuie mai puțin să te gîndești la viitor,trebuie de trăit prezentul,căci viitorul e flexibil,prezentul e realitatea,mai rău de atît nu poate să mi fie în țara în care trăim și în societatea asta de oameni foarte răi.Acum tot ceea ce fac o fac din simplu moriv că trebuie,nu din plăcere și sincer sunt mai tot timpul într-o stare depresivă,de parcă nimic nu mă încîntă,nu-mi place și simt un dezgust de viață extraordinar.Mi-aduc și eu aminte eram un copil,o pasăre liberă în zbor,plină de farmec,de parcă zburam,pînă cînd nu am crescut aripile mi s-au frînt și am încetat să zbor…