Povestea de dragoste a celor doi...Era deja seara,rîul murmura încetișor,vîntul primăvăratic adiea și pe ici colo se auzea un foșnet de frunze a micilor vietăți ce își făceau apariția,dar pe lîngă toate acestea era o liniște mortală.El și ea stăteau așezați pe iarba ce abia renăștea și priveau luna cea plină ce ba era vizibilă,ba era acoperită cu nori, un fel de joc nocturn al acestui satelit minunat.Mîinile lui erau perfect împletite cu ale ei și în liniștea serii își spuneau cuvinte dulci,iubirea lor le curgea prin vene, simțeau bătăile puternice ale inimii și fiorii ce-i lăsau rece la fiecare atingere.Era atît de frumoasă și de tainică această seară,conturată cu multă dragoste,în liniștea serii cînd nuvezi zare de om și poți să te retragi într-un colț al naturii cu persoana draga. Ea simțea paradisul,plutea undeva în depărtare,el urca la nivel de îngeri și cobora la nivel de fiare de iubirea prea intensă pe care o simțea,îi era frică că muza lui ar putea într-o zi să dispară precum această luna în seara argintie.Era ceva perfect,impresionabil,armonios, de parcă ei erau regele și regina acelei seri,a naturii în general. El încerca să-i șoptească ceva la ureche ea se sfia și începea ușor a rîde,cu un surîs scurt dar nebun în același timp.I-a luat mîna și ea sărutat-o,ea l-a sărutat respectuos pe fruntea puțin încruntată.Se combinau atît de bine,se simțeau confortabil amîndoi,ei erau făcuți unul p-tru altul.Era deja seara tîrziu,prea răcoare,el a luat-o de braț și au pornit în drum spre casă,pe drum, încetișor, în liniștea serii,în curînd totul a amuțit,numai crengile erau ușor clătinate de vînt și atît nici o răsuflare pe-aproape.Ah, ce-i este trist naturii fără dragostea lor,a celor doi......