Aripi  frînte…

Mă simțeam cîndva pasăre,liberă și în stare de a zbura ,mă simțeam puternică,în stare de a atinge limitele imposibilităților…eu mă simțeam …cîndva…pînă cînd aripile mi s-au frînt și am mai încetat să zbor de și dorința asta îmi sugruma gîndurile ,mă transforma într-un robot care trăia la comanda unor oameni și le faceam doar pe plac.Defapt credcă cel mai dureros este atunci cînd oamenii mă văd distrusă,dar totuși lovesc,lovesc mai departe în mine și nu o fac oameni străini ci cei care mi-au stat alături mulți ani și au încercat să-mi clădească un viitor și tot ei instantaneu l-au distrus.M-am pierdut într-o lume imensă,plină de oameni prea falși,egoiști,care trăiesc numai pentru ei și încă mai încearcă să facă fața aia ca și cînd le-ar păsa de ceva,doamne cîtă fățărnicie,e imposibil déjà de trăit,eu nu mai suport,îmi cedează creierul,raționamentul și inima.Această indiferență față de mine,mă face să mă simt neiubită și neîndrăgită de nimeni.Uneori consider că problema e în mine,acum ,după atîta timp realizez că problema defapt e în oamenii ce-mi stau alături,care-mi conferă o energie negativă și asta mă lipsește de o bună dispoziție.Rîd,mereu rîd,vessel și nebun,toți mă văd fericită și împlinită,cu o viață roz,însă viața mea are o culoare sumbră,plină de durere și tristețe și mai încearcă după tot să te simți fericită,e imposibil.Viața nu e viața atît timp cît nu o trăiești,ci doar încerci să exiști,să supravețuiești.Invidiez adolescenții de vîrsta mea,care se bucură de succese,eu nu,eu nu mă bucur de nimic,nu-mi găsesc locul în lumea asta,ca și cînd aș fi o pasăre prinsă în colivie.Eu mă vedeam altcineva în viață,vă vedeam o eroină pe o scenă imensă,în straie populare,zveltă și subțirică aruncînd picioarele în aerîntr-o parte și-n alta,cu o floare roșie prinsă în păr,cu un zîmbet frumos și cu dinții de un alb imaclat și lumea aplăudînd cu forțe și strigîndu-mi numele cineva din sală.Da…da..am vrut să fiu dansatoare cu nume mare pe urmă un coregraf de succes,dar mă gîndeam că nu este o profesie sigură și gîndurile acestea prea immense m-au împiedicat,toată această frică și temere a mea m-a stimulat să mă gîndesc la o oportunitate mai bună.Am avut mereu un vis pe lîngă toate să cînt la pian,instrumentul care îmi creează o senzație extraordinară,dar părinții îmi spuneau că sunt prea scumpe lecțiile de pian,că aceasta e doar o pierdere de timp, nu că nu mi-aș fi permis pînă la urmă,dar déjà începeam și eu să gîndesc că e corect ce spun ei.Așa sunt eu un om mai principial,îmi place să analizez bine lucrurile pe de o parte e bine lucrul acesta,dar cîteodată trebuie mai puțin să te gîndești la viitor,trebuie de trăit prezentul,căci viitorul e flexibil,prezentul e realitatea,mai rău de atît nu poate să mi fie în țara în care trăim și în societatea asta de oameni foarte răi.Acum tot ceea ce fac o fac din simplu moriv că trebuie,nu din plăcere și sincer sunt mai tot timpul într-o stare depresivă,de parcă nimic nu mă încîntă,nu-mi place și simt un dezgust de viață extraordinar.Mi-aduc și eu aminte eram un copil,o pasăre liberă în zbor,plină de farmec,de parcă zburam,pînă cînd nu am crescut aripile mi s-au frînt și am încetat să zbor…